Nimeni nu se află la adăpost de propriile vinovății. Ele stau pitite după uși, se ascund în cenușa din șemineu, se oglindesc în reflecția chipului nostru în geam. Chiar și când vorbim, chiar și când tăcem, vina stă agățată de noi ca un palton ud de la ploaie. Și atunci cum putem să ne întâlnim cu celălalt fără mirosul ăsta perpetuu de mucegai?
—
Saját bűnössége elől senki nem menekülhet. Tetteink az ajtó mögül leselkednek, a kandalló hamvában bújnak meg, az ablakban tükröződő arcképünkből néznek vissza ránk. Beszélhetünk, vagy hallgathatunk, bűnösségünk tudata úgy akaszkodik ránk, mint valami átázott kabát. Hogyan tudnánk találkozni egymással enélkül az állandó penészszag nélkül?