Nu ne place să ne întoarcem la trecutul negru al propriei noastre istorii, însă arta nu ne lasă să uităm. Figurile de turnători, torționari, politicieni corupți, intelectuali lași, femei bovarice și duplicitare ne pun față în față cu zonele întunecate și slăbiciunile ființei umane, lăsând doar foarte puține raze de lumină și speranță să străbată. Personajele faimosului roman al lui Marin Preda creează acum pe scenă un vârtej al conștiințelor care se luptă să supraviețuiască. Unele își aleg calea printre compromisuri, altele închid ochii și refuză să judece, unele calcă peste cadavre, altele se târăsc prin închisori, refuzând o realitate inacceptabilă din puncte de vedere uman.

Dragostea, sentimentul cel mai frumos de pe pământ, este acum dezbătută în cadrul restrâns al „Euphorion“-ului. Veți avea ocazia să vă regăsiți, poate, în aceste istorii, să vă re-memorați propriile îndrăgosteli la prima vedere. Un prilej de readucere în actualitate a unor vremuri peste care, poate, s-a așternut colbul uitării. Suntem aici ca să explorăm împreună paradoxurile inimii inundate de acel val de căldură, acea emoție cu gust de zmeură coaptă și roiuri de fluturi zburând haotic prin stomac.

Ada Milea despre spectacol: „Am vrut să pară o călătorie cu trenul spre linia frontului (…). Am ales câteva personaje și întâmplări pe care le-am pus în tren (…). M-a interesat atitudinea diferită a fiecăruia în drumul spre prăpăd și moarte. Cartea (sper că și concertul) profită din plin de hazul situațiilor și demonstrează că războiul e o nebunie care nu are nici o legătură cu noi (chiar dacă, eventual, murim în el)”.

„Cred că toată viaţa mea m-am pregătit să scriu Alice în pat.
O piesă despre problemele şi pasiunile femeilor, în definitiv o piesă despre imaginaţie.
Să scriu despre realitatea închisorii spiritului. Despre victoria imaginaţiei.
Dar o victorie imaginară nu e de ajuns.”

Iată câteva fraze din notele autoarei pe marginea piesei. Suntem invitaţi la o întâlnire cu o persoană foarte specială şi sensibilă – cu Alice. Alice nu iese niciodată din camera ei – este bolnavă. Văzută din exterior nu are nimic, doar că nu se poate ridica din pat. Călătoreşte cu gândul în spaţiu şi timp.

Ce pot să facă cu această femeie cei din anturajul ei? S-o îngrijească? S-o condamne? Ce fac tatăl, fratele, mama, ce fac prietenele reale şi imaginare? Şi care-i va fi destinul? Vom afla oare ce o chinuie? Ingeniozitatea briliantă îşi găseşte oare mereu calea de a ajunge la succes?

Alice James, cea care a inspirat piesa, a fost un personaj istoric real, sora mai mică a scriitorului de renume mondial Henry James şi a marelui psiholog american William James. A trăit la sfârşitul secolului al 19-lea, a murit tânără, şi nu a ajuns cineva, nu a dobândit renume mondial. Boala şi suferinţele ei erau considerate simptome ale isteriei.

„Azt hiszem, egész életemben készültem rá, hogy az Alice az ágyban-t megírjam.
Színdarabot a nők gondjairól és indulatairól, és végsősoron, színdarabot a képzeletről.
A szellem börtönének valóságát. A képzelet diadalát.
De a képzeletbeli győzelem nem elég.”

Ezt írja Sontag a darabhoz fűzött jegyzetében. A színpadon pedig találkozásra hív egy különleges és érzékeny emberrel, Alice-szel. Alice soha nem hagyja el a szobáját – beteg. Látszólag semmi baja nincs, csak éppen nem tud fölkelni az ágyból. Gondolatban utazik, térben és időben.

Mit tud kezdeni a környezete egy ilyen nővel? Ápolja? Elítéli? Mit tesz az apja, a bátyja, az anyja, képzelt és valós barátnői? És neki mi lesz a sorsa? Rájövünk-e, hogy mi a baja? A ragyogó okosság vajon mindig utat talál és sikert arat?

Alice James, a darab ihletője valós történeti személy volt, a világhírű amerikai író, Henry James és a nagy amerikai pszichológus William James húga. A 19. század végén élt, fiatalon halt meg, és nem lett nagy vagy világhírű. Betegségét, szenvedéseit akkoriban hisztériának vélték.

Spectacolul se desfăşoară într-o lume rece, cu tehnologie modernă, unde, în contrast, pasiunile sunt enorme. Pasiuni care înseamnă, în primul rând, narcisism şi egoism. În același timp, aceste personaje sunt, de asemenea, prizonieri ai unor situaţii.

Aici nimeni nu alege să renunţe la tot, sau să spună ca nu este interesat de bani. Toți acționează în conformitate cu propriul interes, totul fiind manipulat de către o reţea complexă de interese și alianțe. Desigur, fiecare personaj are emoţii puternice, sincere, are parte de sex, iubire, erotism. Dar personajele nu decid în funcţie de asta. Ei cred doar temporar că aceste lucruri sunt mai importante. Egoismul și interesul propriu intervin în toate deciziile luate. Dacă reflectăm asupra acestei idei, putem crea un teatru de o cruzime teribilă. Desigur, cu elemente proprii comediei, cu situații comice, dar în esenţă o goană lacomă, plină de cruzime, după „nemurire”, supravieţuire sau fericire.

Dragostea, sentimentul cel mai frumos de pe pământ, este acum dezbătută în cadrul restrâns al „Euphorion“-ului. Veți avea ocazia să vă regăsiți, poate, în aceste istorii, să vă re-memorați propriile îndrăgosteli la prima vedere. Un prilej de readucere în actualitate a unor vremuri peste care, poate, s-a așternut colbul uitării. Suntem aici ca să explorăm împreună paradoxurile inimii inundate de acel val de căldură, acea emoție cu gust de zmeură coaptă și roiuri de fluturi zburând haotic prin stomac.

„E extraordinar acest sistem de oglindire în care exact aceeași situație se joacă și în farsă și în grotesc și în tragic și în politic. Prospero este un savant, un poet, un artist și un exilat. În poveste este vorba și despre un pelerinaj interior: Prospero se schimbă, dorințele de răzbunare sunt eliminate, îi iartă pe vinovați.“
(Tompa Gábor)

O familie dezintegrată, confuză, lipsită de prezența mamei, în care fiecare se luptă cu propriile prejudecăți și fiecare are dreptatea lui. O imagine în miniatură a lumii în care trăim, a imposibilității noastre de discernământ, a ignoranței inevitabile, din cauza felului în care percepem diferit și deformat lucrurile, oameni simpli sau filozofi. Trăim cu niște ochelari invizibili pe ochi, ochelari de cal sau colorați, vedem doar ceea ce ne dorim și ne convine să vedem, doar ceea ce am învățat să vedem. Ne învârtim în cerc, repetitiv, și trăim realități paralele în mințile noastre. Avem oare posibilitatea de a ne ridica deasupra? Poate că iubirea necondiționată este piesa lipsă, așa cum, probabil, și lipsa mamei se resimte în această familie.

 —

Adott egy szétesőfélben levő, zilált család, amelyből hiányzik az anya. Minden családtag a saját előítéleteivel küzd, és mindegyiküknek megvan a maga igazsága. Világunk kicsinyített mása ez, saját ítélőképességünk buktatóira, torz világnézetünk által okozott közönyünkre ismerhetünk benne, mi, egyszerű emberek és filozófusok egyaránt. Folyamatosan láthatatlan szemüveget, szemellenzőt, vagy színes lencsét viselünk, csak azt látjuk, amit látni szeretnénk, ami kényelmes, amit megtanultunk látni. Megállíthatatlanul forgunk körbe, párhuzamos valóságokat élünk meg. Van-e lehetőségünk felülemelkedni mindezen? Lehet, hogy a feltétlen szeretet hiányzik ehhez, ahogy az anya hiánya érezhető a családban.

Adrian Sitaru

„E extraordinar acest sistem de oglindire în care exact aceeași situație se joacă și în farsă și în grotesc și în tragic și în politic. Prospero este un savant, un poet, un artist și un exilat. În poveste este vorba și despre un pelerinaj interior: Prospero se schimbă, dorințele de răzbunare sunt eliminate, îi iartă pe vinovați.“
(Tompa Gábor)