Alexandru Dabija, aducând „Ţiganiada” pe scenă în formă fragmentară, dar concentrată, redescoperă puterea şi seducţia originalului, explorând cu atenţie toate straturile de sensuri suprapuse de-a lungul istoriei în faimoasa epopee. Fiecare spectator este invitat să se întoarcă asupra lui însuşi, să-şi pună întrebări despre istorie şi toleranţă, despre identitate şi alteritate. „Ţiganiada” pe scenă? O cascadă de versuri neaoșe, umor şi culoare autentică, care ne arată cum – din trecut şi prezent – putem şi trebuie să ne regândim viitorul.

Spectacol serial. Cele două spectacole sunt legate prin tematică și personaje, dar acțiunile prezentate în cele două părți sunt distincte, de aceea cele două spectacole pot fi vizionate și separat.

Spectacol serial. Cele două spectacole sunt legate prin tematică și personaje, dar acțiunile prezentate în cele două părți sunt distincte, de aceea cele două spectacole pot fi vizionate și separat.

Cu „Sânziana şi Pepelea” redescoperim copilăria teatrului românesc, acea naivitate hazlie, jucăuşă, care grăieşte însă multe adevăruri despre firea românească valabile şi astăzi; un text foarte teatral, cu potenţialităţi scenice, de joc. Libertatea incredibilă pe care o lasă piesa se poate vedea şi la nivelul muzicii, creată, reinventată la rândul ei, toate părţile muzicale purtând semnătura Adei Milea.

Ți s-a întâmplat vreodată să folosești un argument nepotrivit doar ca să îți demonstrezi punctul de vedere? Ți s-a părut vreodată că unele cuvinte nu sunt chiar ale tale? Ai tras vreodată concluzii greșite? Nici noi… 😉

Deconstruind diferite tipuri de discurs, spectacolul încearcă prin (auto)ironie să stimuleze gândirea critică și să suprapună într-un mod ludic planul personal biografic peste unul istoric.

Acest spectacol nu face promisiuni şi nu se justifică. El nu vrea să fie mai mult decât ceea ce este: un colaj. Un colaj al epocii în care ne naştem de mii de ani; un colaj  al stângăciilor noastre, al monologurilor paralele, al nevoii de atenţie şi de iubire a fiecăruia dintre noi.
Orbirea presupune lipsa vederii, dar suntem la fel de orbi şi atunci când nu vrem să vedem. Perdeaua de abur din faţa ochilor poate fi şi o alegere. Nimeni nu-şi poate rememora – fără să trişeze – liniile care-i brăzdează palma.
Figuri umanoide închise într-un spaţiu. În afară de acest aspect umanoid nu se întâmplă nimic.
—
Ez az előadás nem tesz ígéreteket és nem magyarázkodik. Nem akar több lenni, mint ami: egy kollázs. Kollázs a korról amibe évezredek óta folyton beleszületünk, a sutaságainkról, ahogy elbeszélünk egymás mellett, figyelem- és szeretetéhségünkről.
Vakság az, amikor nem látunk, és vakság az is, amikor nem akarunk látni. A szem előtti vízfüggöny lehet választás kérdése is. Csalás nélkül senki nem tudja felidézni a saját tenyerén végigfutó vonalakat.
Emberszerű alakok, összezárva egy térben. Az emberszerűségen kívül nem történik semmi.

Domnul Jourdain, un burghez putred de bogat, îşi poate permite aproape orice. Totuși, simte că îi lipsește ceva: ar vrea să devină o persoană cultivată și rafinată, așa cum își închipuie el că sunt cei din lumea bună, din high life. În acest scop, își pune punga la bătaie și se înconjoară de profesori de muzică, de dans și de filozofie, ale căror lecții sunt menite să acopere lacunele – reale sau imaginare – de care crede el că suferă. Maeștrii săi sunt însă niște diletanți profitori care îi exploatează naivitatea și se înfruptă din banii săi.

Exasperați de toanele lui, familia și toți cei din jurul său sfârșesc prin a-și uni forțele pentru a-i da o lecție. Pun la cale o farsă năstrușnică, pe care burghezul gentilom o ia drept realitate, văzând în ea împlinirea dorințelor sale de mărire. Oare bunul simț și judecata sănătoasă au vreo șansă în fața ambiției oarbe și a dorinței nemăsurate de parvenire? Burghezul gentilom este o poveste hazlie care ne încântă și azi, după 350 ani de la crearea sa.

Datorită folosirii stroboscopului vizionarea spectacolului nu este recomandată femeilor gravide, bolnavilor de epilepsie și spectatorilor cu stimulatoare cardiace!

La fel ca România Mare, Anuța împlinește 100 de ani. Familia reunită încearcă să-i aducă un omagiu, numai că vechile lor conflicte se întețesc și mai tare. Prins între vocile dezbinate și discursurile paralele din jurul lui, Toma, strănepotul, încearcă să găsească un sens.

„Se celebrează mult unitatea în 2018, dar dacă ne uităm în jur, inclusiv la familiile noastre, nu suntem deloc uniți. În același timp, văd în copiii de azi mai multă inteligență emoțională și mai puțină încrâncenare decât la generațiile precedente. Iar acesta mi s-a părut un lucru important de celebrat, chiar și într-o mică parabolă despre țara noastră ca o familie care se ceartă la ceas de sărbătoare.” (Maria Manolescu)